Orașe și sate de poveste Partea a III-a Italia (De la Campania la Puglia)

Când vine vorba de Italia - țara mea de suflet -,  nici nu știu cu ce să încep:  cu frumoasele lacuri din nordul Italiei?........ cu uluitoarea coastă Amalfi?.... cu fermecătoarele stațiuni de la malul mării Liguria?....cu orașele și satele unice din regiunea Bari?……..????

Sunt locuri în care am revenit uneori de două-trei ori, pentru că …………….pur și simplu, așa am simțit,…. sau pentru ca…….. am vrut să împărtășesc și cu familia, sau cu prieteni apropiați, bucuria de a fi martorul acestor frumuseți. 

De la Campania la Puglia

Regiunea Campania este renumită pentru peisajul  mediteranean captivant al Coastei Amalfi: munți de coastă cu piscuri abrupte; orașe ca niște perle  înșirate de-a lungul coastei; șoselele înguste care șerpuiesc amețitor deasupra mării, grote de smarald,………..

Unul dintre cele mai pitorești locuri ale coastei Amalfi este Positano, un oraș amplasat între munți și mare, devenit o destinație cunoscută,  după ce artiști, regizori, scriitori celebrii cum ar fi: Picasso, Zeffirelli sau Steinbeck, l-au frecventat în anii 1950 și '60, considerându-l un mic paradis.

Positano este un loc feeric,… în care casele, viu colorate, par că se rostogolesc în mare de pe pantele abrupt pe care sunt “agățate”,…. un loc…. în care florile îmbracă clădirile “ într-o ploaie de culoare”, ..un loc…. cu plaje frumoase,…. un loc cu buticuri și magazine de lux,. …… 

Orasul Amalfi oferă nu numai plaje și vederi spectaculoase ale muntelui ce o înconjoară, dar și istorie și cultură.

Oraș istoric, una dintre republicile maritime antice, Amalfi a jucat un rol important în comerțul dintre Bizanț și Occident.

Punctul de cel mai mare interes îl prezintă Piața del Duomo, în care este situată catedrala în stil bizantin,  dedicată Sfântului Andrei.

Pe lângă fațada impunătoare, biserica ne-a încântat cu interiorul ei,  remarcabil pentru statuia sfântului Andrei - sculptată de Michelangelo -, dar și pentru picturile din tavanul criptei,  în care sunt păstrate moaștele apostolului. Arcadele, coloanele, fresca uimitoare, curtea interioară, n-au fost nici ele mai prejos.

Piata del Duomo, este un loc plin de viata: cu multe terase, cafenele, magazine elegante și o fântâna frumoasa în central ei. Lângă această fântână, la o gelaterie în aer liber, evident destul de scumpă, am savurat înghețata italiana și ne-am bucurat privirile cu tabloul oferit de forfota pieței.

Nu este de mirare, că cei mai mulți vizitatori ai Coastei Amalfi se îndreaptă spre Positano, ca mai apoi să pornească spre Amalfi, ratând orașul Ravello, un oraș rafinat și aristocratic, un oraș romantic.

Situat pe vârful unui deal, deasupra peisajului amețitor al coastei, Ravello pare un balcon cu vederea la mare. In opinia mea, este stațiunea cea mai fermecătoare de pe Rivieră napolitană. 

Ceea ce o face atât de specială, sunt grădinile și terasele ei spectaculoase. Pentru a surprinde farmecul lor trebuie să vi aici, într-o zi senină de primăvară, când grădinile au culoare și parfum.

Ravelo este locația a două vile, odată grandioase: vila Rufolo cu mica, dar magnifica mănăstire în stil maur și vila Cimbrione.

Se spune, că grădinile vilei Rufolo au fost sursa de inspirație, a compozitorului german Richard Wagner, pentru opera sa Parsifal. De câteva decenii, vila este centrul unei serii de concerte anuale de vară, ceea ce a făcut ca orașul să fie denumit “orașul muzicii”.

Dar Ravello a fost un refugiu și pentru Greta Garbo și D. H. Lawrence, care a scris, aici, “Amantul doamnei Chatterley”.

Un motiv, suficient de bun, pentru a continua vizita cu Vilă Cimbrione este  “Terasa Infinitului” care oferă vederi impresionante.  Între albastrul cerului și  apele azurii ale Mediteranei, mărginită de o serie de busturi de marmură, terasa chiar îți oferă  o imagine a infinitului, iar micul templu roman, în care se află Statuia lui Ceres și aleile cu pini “umbrelă”, completează frumosul tablou al acestui loc minunat.

Ne-am plimbat prin grădinile și terasele înmiresmate; am admirat albastrul mării care se contopea cu  albastrul cerului; am rătăcit pe poteci care coborau prin pădurea care ascunde mici surprize - statui, mici “ferestre” cu belvedere -; ne-am bucurat de verdele care ne înconjura pe terasa, cu mese “albe”, de pe peluza de lângă terasa infinitului, iar la  întoarce am fost “martorii” unei frumoase și somptuoase nunți la  biserica orașului, căci Ravello este renumit și ca unul dintre cele mai romantice locuri pentru organizarea unei nunți.

Un sat micuț și mai puțin vizitat de turiști, un sat romantic, as putea spune, Praiano se întinde pe o fâșie îngustă de coastă, intre Positano și Amalfi, pe care stau agatate căsuțele înconjurate de flori, ale  locuitorilor.

Nu are un centru al satului, dar are o biserică mare, cu o cupola frumoasă, o plaja  minunat amplasată  - La Gavitella -  și un restaurant cu o vedere superbă la mare.

Mi-a plăcut pentru plimbarea pe  drumul care coboară spre plaja stâncoasă, pentru vederile  de coastă superbe, pentru prânzul excepțional, cu pește, pe care l-am servit la unul dintre restaurantele satului.

Pentru iubitorii de drumeții, Praiano este o bază excelentă. De aici, pornește celebrul traseu numit Sentiero degli Dei. Timpul nu ne-a permis, însă, să ne bucuram și de această oportunitate.

Și dacă ai ajuns pe coasta Amalfi, nu poți să nu vizitezi insula Capri, locul unde poți surprinde magia Mediteranei - cerul albastru fără nori, apele albastre, peisajul muntos luxuriant și satele insulare pitorești.

Când am vizitat prima dată insula, aveam un singur gând: să văd vila de la San Michele a lui  Axel Munthe, căci citisem ”Casa de la San Michele”, o scriere fermecătoare, o descriere, în parte, a eforturilor scriitorului de a scoate la lumina ruinele unei vechi civilizații  și de a-și construi o casă de vis.

Îmi amintesc ca și când ar fi fost ieri, ziua de 1 mai 1991, când, după ce am acostat în portul Marina Grande,  am urcat într-un microbuz - plin de italieni veseli, dar atât de zgomotoși -, și care într-o viteză amețitoare (cel putin asa mi se părea mie) străbătea drumul șerpuitor care ducea spre satul de pe dealul Anacapri. Pe fereastra microbuzului priveam spre treptele feniciene, cele pe care presupuneam că a urcat Axel Munthe la prima lui vizită pe insula de care avea sa se îndrăgostească definitiv.

Ajunși cu bine în Anacapri, eu și încă două persoane din grup, căci restul grupului a preferat “Laguna Albastra”, ne-am îndreptat pașii spre vila San Michele. Doream să văd dacă vila corespunde descrierii făcute de autor: ''Casa mea trebuie să fie deschisă la soare, la vânt, și vocea mării, la fel ca un templu grecesc, și lumina, lumina, lumina peste tot! ". Axel Munthe

Si…. DA,… Vila de la San Michele,  o adevărată bijuterie,  privea spre soare și cer, deasupra mării. Ce nu mă așteptam să văd aici, însă, erau grădinile minunate care o înconjurau cu o mare varietate de flori și plante; pergolele de vis și vederile panoramice spectaculoase - mai ales cea de lângă sfinxul care privea nostalgic în depărtări, spre locul de unde a fost adus.

La coborâre în Capri am rătăcit pe străduțele cu ateliere meșteșugărești în care puteam admira atât obiectele de artizanat expuse, dar și modul de confecționare al acestora. 

M-a uimit cerul de un albastru atât de pur ( mi s-a spus că pe parcursul unui an rareori  vezi un nor pe cerul de la Căpri), dar și florile multicolore care parcă străpungeau stâncile insulei.

Am fost vrăjită de acest loc și iată-mă revenind, de data aceasta cu prietene apropiate, cu care să împărtășesc bucuria “frumuseții vieții”. 

Absorbite, în hoinăreală noastră pe străduțele,  orașului Căpri dar și  pe cele din centrul vechi al satului Anacapri, de frumusețea vilelor, magazinelor, grădinilor, vegetației, timpul a trecut pe nesimțite și nici de data aceasta nu am reușit să ajung pe muntele Solaro. Poate va mai fi o dată viitoare.

 

Mica vacanță, din primăvară anului 2014, proiectată inițial pentru Coasta Amalfi, s-a prelungit cu încă două zile în Alberobello, un oraș pe care-l văzusem într-un documentar TV și care în mod ciudat mi-a adus aminte de povestea copilăriei -  "Aventurile lui Cipollino".

"Sînt glumeţul Cipollino

Și-ntr-un sat eu am crescut

Unde înfloresc măslinii, 

Portocalii și smochinii

Sub al soarelui sărut"

Alberobello, poate părea o destinație mai ciudată. Este orașul “trullilor” - denumirea căsuțelor mici, tradiționale și simple, construite din calcar și cu o caracteristică unică - acoperișul conic.  El reprezintă, însă, unul dintre exemplele cele mai extraordinare ale arhitecturii populare italiene. Legenda spune că idea acestei construcții a venit în scopul sustragerii de la plata impozitului, pentru fiecare construcție nouă urbană. Trulli, căsuțele mici construite din rocă locală au fost considerate construcții temporare și instabile, ușor de a demolat și ca urmare ……neimpozabile. 

Și deși aceste structuri, impresionante și unice totodată, se găsesc, în multe alte regiuni ale Italiei,… Alberobello rămâne, capitala “Trulilor”. 

Acest oraș unic, de poveste,  m-a dus cu gândul la o atracție, mai degrabă, pentru copii. Dar, odată ajunsa aici, plimbându-ma pe străduțele flancate pe fiecare parte cu “trulli”, ma așteptam ca,…. în orice moment,…. din ele să prindă viață nu Cipollino, ci hobiții: acele creaturi mici, imaginare, create de scriitorul J.R.R. Tolkien.

Cele mai multe dintre aceste căsuțe sunt, însă, magazine atrăgătoare, de suveniruri, iar unele sunt încă locuite si au grădini interioare incantatoare.  

Am avut în Alberobello una dintre cele mai romantice locații în care am stat vreodată. Complexul, tipic regiunii, situat într-o frumoasă grădină, cu o piscină în centru, și cu trulli răspândite într-o dezordine  calculată; camerele micuțe dar fermecătoare;  serviciul prestat de către  angajați; micul dejun; - totul a fost perfect. 

Seara am servit o cină îmbelșugată și delicioasa  într-unul dintre cele mai frumoase restaurante ale orașului – cu pereți și tavane din cărămidă roșie, cu arcade frumoase care formau separeuri, pentru intimitatea clienților, cu pereții pictați și o servire ireproșabilă.

 

În drumul nostru spre Bari, de unde aveam să ne “ luăm zborul” spre casă, am avut două surprize minunate.

 

Prima surpriză a fost “Sassi di Matera”. Nimic nu ne pregătise pentru  ceea ce ne aștepta în acest loc - cu originea într-o așezare troglodită preistorică -, un loc atât de puțin mediatizat. 

În mica regiune, din sudul Italiei, Brasilicata, într-un mic canion sculptat de raul Gravina di Materă, se află “Sassi di Matera” - un oraș antic și spectaculos, unul dintre cele mai interesante și neobișnuite orașe ale Italiei  și totuși aproape necunoscut turiștilor.

În anul 1993 orașul  a fost inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO  ca

 "un remarcabil exemplu, al unei așezări troglodite, în regiunea mediteraneană, perfect adaptată la ecosistemului său".

Peșterile, palatele, bisericile din rocă, scările, balcoane, grădinile și livezile, toate fac din acest loc, un loc unic.

Săpate direct în stânca calcaroasa,  casele,- case-peșteri originale, extinse cu fațade, care le fac să pâră case normale -, se îngrămădesc unele peste altele pe peretele abrupt al stâncii, deasupra defileului, oferind o priveliște fascinantă. 

Aceste case au fost folosite ca locuințe, de sute de familii, până în 1950, când, condițiile mizere din acestea, au condus la un scandal național. Orașul considerat o rușine pentru Italia  a fost evacuat. Totuși, o parte dintre foștii locuitori s-au întors și au renovat casele vechi, transformadu-le în locuințe confortabile și moderne, în hoteluri, pensiuni și restaurante.

Pe parcursul vizitei, ghidul local, ne-a atras atenția asupra: bisericilor din rocă, care se presupune că erau deja lăcașuri de cult în civilizația care a precedat creștinismul;

asupra grațioaselor  arcade și a frumoaselor fresce rupestre   ale acestora; a scoicilor fosilizate incorporate în tavanul din rocă a caselor-peșteri; ; a fiecărui amănunt din casele-peșteri care “vorbesc” despre stilul de viață al locuitorilor lor; și ne-a condus în locuri din care am avut vederi unice ale orașului și râului Gravina.

Mi-ar fi plăcut să stăm, aici, mai mult, pentru a înțelege mai bine istoria interesantă a orașului, pentru a intra în atmosferă lui unică,……. dar el a reprezentat, în acea călătorie, doar un scurt popas spre destinația finală. 

A două surpriză a venit odată cu ultimul popas, înainte de ultimul nostru obiectiv – Bari - și anume, Polignano a Mare,unde ne-am oprit pentru “o scurtă privire “ asupra orașului lui Domenico Modugno - compozitor și cântăreț, autor al hit-ului Volare -, a  cărui statuie, te întâmpină cu brațele deschise înainte de a pătrunde în oraș.

           

Cocoțat pe vârful unei stânci, deasupra apelor cristaline ale Mării Adriatice,  acest oraș cu origini grecești - considerat a fi cea mai veche așezare în Puglia -, este o mică bijuterie.

Primul tablou pe care l-am surprins, înainte de a intra în oraș, a fost plaja acestuia. Flancată de o parte și altă de stâncă, plaja, care de departe pare schița unui melc, te ademenește cu  apele ei  limpezi ca, cristalul.

După ce am trecut podul, antic roman, situat de-a lungul Via Traiana, am ajuns în fața porții vechi, prin care se face intrarea în oraș, ceea ce am făcut și noi, dar nu înainte de a admira frumoasele fresce cu care aceasta este ornata.

Centrul istoric, micuț, bine conservat, ne-a purtat, prin “țesătura” de străduțe întortocheate, printre casele albe tipice ale orașului și în cele din urmă spre locul cel mai captivant al orașului, - terasa panoramic - cu vederi uimitoare la Marea Adriatică.