Bucureștiul altfel - O altfel de plimbare - zona parcurilor Icoanei si Ioanid

  

Zona parcurilor Icoanei și Ioanid este o zonă liniștită, o zonă cu multe ambasade și clădiri somptuoase, o zonă în care atunci când te plimbi, admirând frumusețea vilelor în stil eclectic sau neromânesc, simți parfumul vremurilor de altădată. 

De aceea am fost fericita când am aflat de noul proiect al Fundației Calea Victoriei și totodată nerăbdătoare să o reîntâlnesc pe Anita, convinsa ca voi afla multe lucruri noi și interesante despre zona în apropierea căreia am copilărit.

Plimbarea noastră a început din față librăriei Cărturești de pe stradă A. Verona, o zonă care cândva era un nucleu al vieții politice și intelectuale bucureștene. Casa a aparținut lui Dimitrie Sturdza - premierul liberal, mare iubitor de cărți -,….. iar în saloanele acestei case se întâlneau, să discute,  intelectuali, oameni politici, oameni de cultură. In vecinătatea ei se afla casa Marghiloman și casa lui Titu Maiorescu.

Prin anii 44, în această casă a fost o librărie, Librăria Hasefer, și după aceea un anticariat.

După ce a fost retrocedată, proprietarul ei a hotărât ca această casă să nu fie lăsată să “cadă”, să nu fie  transformată într-un  restaurant, așa cum s-a întâmplat cu atât de multe alte case boierești din București.   

Asa a apărut "Librăria Cărturești"....., care...... este mai mult decât un simplu spațiu în care se vând cărți. Este, mai mult,  un spațiu cultural în care, atunci când intri, lasand în urmă zgomotul bulevardului Magheru, simți atmosfera de epocă al casei construite în 1883. Interiorul cald al casei, cu ușile atât de frumos restaurate,  cărțile pe care le răsfoiești în timp ce bei un ceai, fac din acesta casă un loc în care poți evada din cotidian, un loc în care să visezi, un loc din care atunci când pleci poți spune că ai avut o zi frumoasă.

Am continuat plimbarea pe Pictor A. Verona, trecând pe lângă casa “părintelui stilului neromanesc” - Ion Mincu -, biserica anglicană și am intrat în parcul Icoanei. De ce se numește parcul Icoanei? Pentru că spațial pe care s-a amenajat acest parc a aparținut cândva bisericii Icoanei, din imediata vecinătate.

Prima mărturie despre această biserică datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea, când ceaușul David Corbea Ceauș, dobândește o proprietate la marginea orașului, pe care ridică o bisericuță de lemn, care îi va purta numele multă vreme.

Din anul 1682, când voievodul Constantin Brâncoveanu a dăruit acestei biserici o icoană cu Maica Domnului (care are la rândul ei o frumoasă legendă), biserica a început să fie cunoscută sub denumirea de "Biserica Icoanei".

După secularizarea averilor mănăstirești spațiul, care aparținea bisericii, a intrat în proprietatea primăriei și pe el a fost amenajat un parc. 

Aici curgea un afluent al Dâmboviței, Bucurestioara, de care azi mai amintește doar un șanț, iar aleile șerpuitoare si nisipoase ale parcului  amintesc și ele de design-ul parcului din sec. al XIX-lea.

 

Faimoasa “Școala Centrală de Fete”, "Pensionatul Domnesc de Fete" - cum i s-a mai spus -, sau “Zoia Kosmodemianskaia"- cum s-a numit timp de 46 de ani începând cu 1956 -, a fost construită printr-o rezoluție a lui Barbu Știrbei în 1851. 

Arhitectura clădirii a fost realizată de Ion Mincu, după modelul bisericilor oltenești, ca de altfel și cele trei grădini care au fost amenajate în interiorul și exteriorul clădirilor școlii și care aveau fiecare un scop precis, fiecare servind unor activități diverse. 

Cea mai renumită, însă, a fost grădina centrală -“amenajările peisagistice ale acesteia se pare că au fost inspirate de modelul complexului arhitectonic de la mănăstirea Certosa di Pavia, din nordul Italiei, imaginea acestora și a întregului ansamblu de pe strada Icoanei devenind una iconică pentru operă lui Ion Mincu.” 

În anii în care, Elena Malaxa, soră lui Nicolae Malaxa,  a fost directoare a școlii centrale (timp de un deceniu ) -, ea a reușit, cu ajutorul donațiilor primite din partea fratelui, să restaureze această frumoasă clădire. Se spune că la acea vreme băile de la școala centrală aveau dozatoare de săpun și uscătoare de mâini!!!!!!!!!! 

Tramvaiul tras de cai, care trecea prin față școlii centrale, completează imaginea boemă a acelor vremuri.

 

Ne-am continuat plimbarea intrând pe stradă Dumbrava Roșie  - una dintre cele mai frumoase străzi din București și una dintre străzile care înconjoară parcul Ioanid -, unde ne-am oprit să ascultăm interesanta poveste a  grădini publice devenită  livadă și grădină de zarzavat, care avea să se transforme mai târziu în grădina Ioanid de azi.

În perioadă 1830-1860, grădină Ioanid se numea grădină Braslea, fiind un loc de plimbare pentru locuitorii din zonă,  menționată ca atare și în “Ciocoii vechi și noi” .

În “Bucureștii de altădată”, Constantin Bacalbașa descria parcul ca fiind o "grădină de margine de oraș unde se făceau petrecerile, unde mergea lumea să chefuiască, unde se întâlneau amorezații și unde cântau printre tufișuri lăutarii". 

În 1856, George Ioanid - proprietar al uneia dintre primele librării din România, considerat a fi primul editor din țară -, a cumpărat terenul de la un mare agă, pentru 2100 de galbeni.

Pe acest  teren, care se afla în apropierea crematoriului și a gropii de gunoaie, au fost  plantate 26 de specii de pomi fructiferi și s-au cultivat legume și zarzavaturi.

Elegantul cartier situat în zona centrală a Capitalei – bulevardul Dacia, stradă Polonă, Aurel Vlaicu,Dumbrava Roșie și J. L. Calderon -, este rezultatul proiectului de urbanism întocmit de către municipalitate în 1909 și executat, în mare parte, în perioadă 1909-1914.

La acea vreme în zonă nu era nici un restaurant, nici un magazin.

Se spune că “Pe stradă este o liniște atât de mare încât poți să auzi, dacă asculți cu atenție, cheia în casa de bani, poți să auzi fâșâitul hârtiilor de bancă.”

Proiectul s-a numit "Blocul de Vile și Grădină Publică Ioanid”, iar ansamblul rezidențial cuprindea 25 de locuințe luxoase - pe cele 25 de parcele lotizate -, dispuse în jurul unui parc public.

Parcelarea și construcția locuințelor s-a realizat pe baza unui regulament strict de licitație (nu aveai voie să licitezi decât pentru o parcelă și nu puteai vinde la suprapreț parcela cumpărată) și unul de construire, special întocmit pentru acest teren.

Imobilele, opere de artă ale celor mai importanți arhitecți ai epocii: Petre Antonescu, Ion D. Berindey, Ion Mincu, Grigore Cerchez, fac ca această zonă să fie un adevărat muzeu în aer liber, un muzeu care evocă perioada “belle époque” în București. 

 

Am încheiat plimbarea în parcul Ioanid, ușor accesibil din toate străzile care îl înconjoară. Atmosfera intimă și primitoare a parcului este dată de foișorul,  situat de o parte a lacului, de o mică  cascadă, de grupurile de stânci care mărginesc lacul, dar și de faptul că interiorul lui nu este vizibil din exterior, iar zgomotul și agitația orașului nu pătrund până aici. 

O fost o seară minunată trăită cu emoție și bucurie, pentru care mulțumim Anitei Sterea de la Fundația Calea Victoriei și pe care o așteptăm cu nerăbdare, în toamnă, cu noi proiecte. 

 

 

Bucureștiul altfel! - Muzeul Doctor Victor Babes

Muzeul  Doctor Victor Babeș

 

Pe strada Andrei Mureșan la numărul 14A: una dintre străduțele elegante ale cartierului Dorobanți; departe de agitația marelui oraș; într-o oază de liniște și verdeață, se află muzeul Doctorului Victor Babeș, muzeu care evocă viața și opera unuia dintre cei mai importanți savanți ai României.

Victor Babeș este fondatorul școlii românești de microbiologie și autorul primului tratat de bacteriologie din lume.

 

Imobilul a fost construit între anii 1928-1929 de către Mircea Babeș, fiul marelui savant.

O casă cochetă, construită în stilul eclectic propriu anilor ’20 ai secolului XX, dar în același timp o casă modesta, dacă o comparam cu impunătoarele, fastuoasele case care o înconjoară.

 

La intrare am fost întâmpinați de muzeograful muzeului - istoric de profesie -, care ne-a făcut o frumoasă prezentare a casei și a marelui om în memoria căruia a fost deschis acest muzeu micuț; ne-a încântat privirea cu fotografii din albumul privat al familiei Babeș, iar  la sfârșitul vizitei ne-a condus câțiva păși, pe frumoasa stradă Andrei Mureșan, făcându-ne o prezentare a celor mai frumoase case din apropiere și a proprietarilor lor. 

A fost a doua vizita la un muzeu la care am avut șansa unui tur ghidat fără programare în avans și fără plata acestui serviciu. Mulțumim celui care a fost mai mult decât o gazda primitoare în aceasta casa-muzeu. 

 

Casa, în care Victor Babeș nu a locuit niciodată - savantul a locuit toată viața în apartamentul de la institut și anume din 1887 până la moartea sa, în anul 1926 -,

adăpostește lucruri și opere iubite ale acestuia.

 

Printre exponate, alături de pozele de familie ale savantului, se află: diplome; medaliile; decorații - Legiunea de Onoare” -, primite de marele savant de-a lungul vieții -recunoaștere a valorii și importanței operei sale.  

La loc de cinste se află primul tratat de bacteriologie din lume, datând din anul 1885, scris de Victor Babeș împreună cu chimistul francez Andre-Victor Cornil. 

Cu ajutorul documentelor (diplome, certificate de absolvire, manuscrise, fotografii), și al obiectelor personale, sunt prezentate etapele de formare ale tânărului Victor Babeș, în școlile de la Lugoj, Budapesta și Viena, specializările de la Berlin și München, stagiul petrecut la Paris în preajma marelui savant Louis Pasteur. 

 

Atmosfera muzeului este întregită și de obiectele personale care fac dovada bunului gust și simțului artistic deosebit al omului Victor Babeș.

Biroul mare, semirotund din mahon - în stil englezesc Sheraton -, a fost realizat la Munchen după o schiță a savantului, la fel și biblioteca din mahon cu triciclu de oglinzi.

Masa din bronz și porțelan de Sevres; tablourile aparținând școlii Italiene din veacul al XVIII-lea; porțelanurile de Saxa, Galle-uri, Murano; tapiseriile; covoarele; toate obiectele care l-au înconjurat pe savant, în apartamentul sau din cadrul Institutului - care azi îi poarta numele -, au fost aduse aici de fiul sau pentru a întregi imaginea atmosferei în care Doctorul Victor Babeș a trăit și lucrat.

  

Ne-a întristat, totuși, sa aflam ca la acest muzeu vin în medie - dacă  nu-i luam în calcul pe studenții de la medicină aduși aici cu “arcanul” -, între 5 și 7 vizitatori pe luna!!!!!!,

Bucureștiul altfel! -Casa memoriala Maria si George Severeanu

Casa memorială Maria și George Severeanu

 

Trebuie să recunosc că îmi plac din ce în ce mai mult casele memoriale: îmi plac pentru că ele sunt o categorie aparte. Casele memoriale sunt mai mult decât muzee care găzduiesc colecții de artă: ele spun povești despre ele însele; spun povești despre proprietarii lor - mulți dintre ei, până nu demult, muzeografi în propria casă; spun povești despre obiectele expuse. Iar mie,… îmi plac poveștile.

  

Aproape de Piața Romană, printre reședințe de lux și ambasade, pe strada Henri Coandă, la numărul 26, se află o altă casă memorială a Bucureștiului și anume:  Casa memorială Maria și George Severeanu.

 

In curtea Casei memoriale Maria și George Severeanu, într-o grădină mică, se află statuia lui George Severeanu, iar in spate sunt câteva clădiri - locul de garare a caleștilor, fânarul și clădirea servitorilor -, care urmează să intre în restaurare, odată cu pregătirea casei pentru expoziția permanentă, care va fi expusă în acest muzeu începând cu toamna anului 2017.

Casa Severeanu, reședința  primului director al Muzeului Municipal București, este o clădire eclectică cu influențe baroce: frontoane; ferestre  ovale; elemente decorative florale; ghirlande; ……

Clădirea a fost construită în deceniul opt al secolului al XIX-lea, de către Tache Cioranu și cumpărată, apoi, în anul   1879, de Isaia Lerescu, din Târgoviște.

Clădirea și terenul aferent au fost aduse ca zestre, de Maria - fiica lui Isaia Lerescu - ca viitoarea soție a doctorului George Severeanu. 

 

Interiorul casei este impresionant și păstrează aerul sfârșitului de secol XIX.  Camerele spațioase și foarte înalte, cu tavane bogat ornamentate, cu lambriuri si oglinzi minunate, uși mari vitrate și ferestre cu vitralii superbe, sunt mobilate cu piese deosebit de frumoase și valoroase. O splendidă canapea îmbrăcată în piele de Cordoba pictată manual, mi-a atras în mod special privirea.

 

Dr. George Severeanu (1879-1939), întemeietorul radiologiei românești  dar în același timp un pasionat colecționar de numismatică - membru fondator al Societății Numismatice Române -, și de arheologie greco-romană, a lăsat în urmă colecții de o valoare inestimabilă.

 

Biroul doctorului Severeanu, găzduiește expoziția „Istoria circulației monetare în București și în împrejurimi”, expoziție care cuprinde un bogat material numismatic completat cu materiale documentare și ilustrative.

Din materialele documentare expuse am aflat multe lucruri interesante:

·        “Primele monede propriu-zise au fost bătute în Asia Mică în sc. VII înainte de Christos”;

·        “Prin studierea monedelor s-au putut identifica personaje istorice altfel necunoscute-de exemplu regii sciți minori de pe teritoriul Dpbrogei de azi, Voievodul Țării Românești Radu I”;

·        “Primele monede emise pe teritoriul României au fost puse în circulație între anii 480-475 I. Chr. Didrahma de argint a fost emisă de cetatea Histria, având reprezentat pe avers emblema orașului, un vultur cu un delfin în gheare și pe revers dublă reprezentare a lui Apollon”;

·        “In ceea ce privește civilizația geto-dacica o componența importantă a acesteia, anterior cuceririi române, este reprezentată de existent monetăriei proprii, care a folosit pentru emiterea monedelor proprii modelul greco-macedonena în ceea ce privește tehnică, metrologia și tipologia”

Monedele expuse – “documente istorice valoroase care oferă informații importante privind realitățile politice, economice, religioase, culturale și artistice ale perioadei în care a fost bătute “-, se împart în 2 categorii: antice (dacice, grecești, române) și feudale (cea mai importantă colecție de monede feudale ale Țării Românești, inclusiv două monede de la Vlad Dracul).

 

În splendida sală de muzică este expusă cea de a două colecție: „Obiecte preistorice din colecția Severeanu”, o colecție de obiecte de mare valoare printre care se număra: tezaurul de la Ostrovul Mare din Epocă Bronzului, Depozitul de Seceri de bronz de la Gușteriță, piese de harnașament din epocă fierului și Greco-română, ceramică grecească pictată.

 

  

Bucureștiul altfel! - Casa memoriala Ligia și Pompiliu Macovei

Casa memorială Ligia și Pompiliu Macovei

 

În spatele dealului Mitrolopiei - cândva una dintre cele mai vechi și frumoase zone locuite din capitală -, pe strada 11 Iunie la numerele 36-38, se află Casa memorială Ligia și Pompiliu Macovei, o clădire din alte vremuri, înconjurată de o grădină generoasă, o casă memorială mai puțin cunoscută bucureștenilor, la fel ca și numele proprietarilor ei.

 

Casa, construită în stilul eclectic francez, care a fost odată magazin de pălării și locuința a unui evreu, a fost cumpărată de soții Macovei în anul 1952.

 

Colecționari și mari iubitori de artă, cu o mare dragoste pentru frumos, soții Macovei au adunat o viață întreagă lucrări extraordinare, din diferite colțuri ale lumii, pe care le-au donat, apoi, cu generozitate: Muzeului Municipiului București, Muzeului Național de Artă al României și Muzeului Satului.

 

Această casă veche, care ascunde “copilul” soților Macovei - colecția lor de artă -, te face să călătorești în timp și spațiu, căci ea cuprinde:

 •        piese de mobilier de diferite stiluri și influențe: Biedermier, Ludovic al V-lea, obiecte din Franța, Spania, Portugalia, China, dar și autohtone din Moldova, Oltenia, Transilvania;

 •        un număr impresionant de covoare românești, turcești, covoare din Bohora sau cele de rugăciune Kashan;

 •        cristaluri de Boemia, carafe venețiene, ceainice și statuete chinezești, scaune din Afganistan.

 

Din holul de la intrare am urcat câteva trepte pe scara de onoare din marmură, cu frumoase balustrade din lemn și fier forjat și am pătruns apoi în salonul de primire printr-o ușă cu suprafețe mari vitrate, care oferă vedere asupra întregului spațiu central.

Atmosfera din această casă îți da impresia că ai venit să faci o vizită cuiva care încă nu a ajuns acasă. 

În salonul de primire - într-o armonie plăcută -, toate piesele expuse: mobilierul - piese rare cum ar fi: un șemineu din faiantă colorată deasupra căruia se află o frumoasă oglindă de Bohemia și un vas ritual, aparținând dinastiei Shang (1711 – 1066 i.Ch.), bufetele Biedermayer și fotoliile “Renaștere Italiană” -; picturile care împodobesc pereții și care aparțin unor pictori români celebri precum Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, Alexandru Ciucurencu, ........, au  rămas în casă așa cum au fost gândite de proprietari.  

Tabloul lui T. Pallady cu imaginea unei femei pe jumătate dezgolită, într-un balansoar-  portretul iubitei lui Pallady, franțuzoaica Ivonne Cusynne -, a fost cumpărat direct de la pictor cu ocazia ultimei expoziții a acestuia, cu banii reprezentând dota pentru căsătoria Ligiei. 

În sufragerie pot fi admirate: bufetul Renaștere barocă frumos decorat cu sculpturi ilustrând viață lui Iacob și scene de vânătoare; o masă spaniolă din secolul XVII din mahon masiv și scaune din piele; un bufet din două corpuri cu coloane în torsadă din Renaștere timpurie franceză și două mese Henri IV renaștere franceză timpurie.

Pereții sunt acoperiți de tablouri în mare parte românești, care aparțin lui Gheorghe Petrașcu, Ioan Andreescu, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Ion Țuculescu.

 

Colecția de artă populară, din următoarea camera, m-a emoționat prin varietatea și frumusețea obiectelor expuse, obiecte de pe tot teritoriul românesc: un  scrin transilvănean din 1813;  un colțar din 1826 cu ceramică populară  românească și ungară; un dulap țărănesc german transilvănean; scaune din lemn din Oltenia; icoane, din care unele brâncovenești, pe lemn sau pe sticlă; covoarele moldovenești.

Biblioteca, care cuprinde aproximativ 11.000 de volume, dintre care cea mai mare parte sunt din domeniul artelor, esteticii și filozofiei, nu este nici ea lipsită de piese de mobilier deosebite cum ar fi: o sobă impozantă din teracotă din Boemia, un biroul Louis-Philippe, o lampă de birou care a aparținut arhitectului Ioan Mincu. 

Picturile, în stil expresionist și lucrările de grafica ale Ligiei Macovei sunt expuse în atelierul acesteia, o încăpere mare despărțită odată de un glasvand. Și aici găsim piese rare de mobilier cum ar fi o fată de ladă Gotic-Flamboyant din secolele XIV– XV, un dulap burgund și altul provensal, o masă transilvăneană din secolul al XIX-lea. 

Un muzeu mic dar cu un farmec deosebit, o casă care vorbește despre o viață închinată artei, despre pasiunea comună care i-a unit într-o mare dragoste pe cei doi proprietari.

Din păcate timpul și uitarea au lăsat urme grele peste această casă. 

  

Ligia Macovei a frecventat, între 1934-1939, cursurile secției de artă decorativă la Școală de Belle-Arte din București, având printre profesori și pe Cecilia Cutescu Storck. 

Ca și grafician a ilustrat volumele eminesciene-pentru care a primit premiul de “Artist Emerit al Statului”-și deasemenea operele lui Tudor Arghezi.

 

Pompiliu Macovei, arhitect și diplomat, a fost arhitect-șef al Capitalei în anii regimului comunist,  ministru al Culturii și ministru adjunct la Externe, ambasador UNESCO în Franța și Italia.

 

 

  

Bucureștiul altfel! - Muzeul Municipiului București - Palatul Șuțu

Palatul Șuțu

Palatu Șuțu  - palatul de poveste, palatul “unde nu erai primit decât în caleașcă” -, a fost construit de postelnicul Costache Grigore Șuțu, între anii 1833 -1835. Construit în stil neogotic el spărgea, la acea vreme, tiparele unui oraș fanariot, cu locuințe mici cu iz oriental și dădea tonul la transformarea orașului în spirit European.  

  

Costache Grigore Șuțu provenea dintr-o familie greacă din Epir, descendent din domni fanarioți și era nepot de frate al domnitorului Mihai Șuțu.  

Povestea postelnicului - personalitate puternică, un om ambițios, orgolios, foarte bogat și cu spirit aventurier - este una plină de culoare.  

Postelnicul Costache Grigore Șuțu a fost implicat în complotul împotriva domnitorului Gheorghe Vodă Bibescu și a participat la lovitura de stat împotriva lui Cuza Vodă, iar emblema casei Șuțu, asemănătoare cu stema tării - cuprindea cele două elemente distinctive oficiale, vulturul Munteniei și zimbrul Moldovei - a fost motiv de dispută  cu însuși Cuza Vodă.  

  

În anul 1862, Grigore Șuțu (urmașul lui Costache Grigore Șuțu ) și soția acestuia Irina Șuțu, au adus mari transformări palatului. Amenajarea scării monumentale - cu două brațe spiralate -; decorarea boltei; montarea oglinzi de Murano într-un cadru deosebit; au fost încredințate sculptorului Karl Storck. 

Palatul era înconjurat de un parc cu vegetație luxuriantă, cu păsări exotice și figurine din porțelan colorat, iar bazinul din grădină era realizat în stilul fântânilor de la Palatul Versailles. 

Demonstrație de lux și eleganță, palatul cât și proprietarii acestuia devin etalonul vieții de societate din a 2 a jumătate a secolului XIX. 

Astfel, după 1875, în salonul strălucitor al familiei Șuțu, balurile și seratele dansante, organizate de aceștia, atrăgeau întreaga protipendadă a orașului și erau la concurență cu petrecerile de la Otetelișanu, cu cele date în casă lui Gheorghe Bibescu, sau în casa lui Grigore Cantacuzino, iar balurile costumate rivalizau doar cu balurile de la Palatul Regal. 

Iluminația exterioară - dată de lămpile cu gaz aerian -, a palatului, făcea ca acesta să fie cel mai luminos punct al Bucureștiului. 

Potrivit descrierilor istoricului Radu D. Rosetti, primul chip întâlnit la intrarea în palat era cel al unui arnăut (paznic albanez), învesmântat după portul tipic arnăuțesc, „cu fustanelă cusută cu fir de aur, încins peste mijloc cu-n brâu în care erau înfipte două pistoale și având la șold un iatagan strașnic”. 

Apoi, pe treptele scării interioare, ofițeri de cavalerie, strict selecționați și instruiți, așteptau pentru a călăuzii doamnele spre saloanele de bal și a le întreține în conversație

  

Splendoarea acelor vremuri a dispărut odată cu moartea Irinei Șuțu, dar palatul continuă să ne impresioneze și azi cu poveștile lui, sa ne atragă cu expoziții temporare  și mai ales cu serile minunate de concerte, care au loc aici de peste 18 ani.

  

Pentru cei care doresc să redescopere istoria orașului București, muzeul găzduiește expoziția permanentă “Timpul orașului”. 

Ideea acestei expoziții a venit de la ceasul unic, cu rotație inversă, din holul palatului și propune vizitatorului  “o călătorie începută în prezent și care se îndreaptă spre trecut”. 

  

Iar în fiecare miercuri de la oră 19:00, în holul mare de jos al muzeului, la picioarele scărilor fastuoase, au loc concerte de muzică clasică ale Fundației ACCUMM. Intrarea este liberă.  

Bucureștiul altfel! - Muzeul Theodor Aman

Muzeul Theodor Aman 

Muzeul Theodor Aman, deschis în anul 1908 - unul dintre cele mai vechi muzee memorial, prima casă-atelier de artist din România și una dintre cele mai frumoase reședințe particulare din București -, face și el parte din categoria muzeelor mai puțin cunoscute.

După aproape 5 ani - timp în care a fost reabilitat -, Muzeul Theodor Aman, și-a deschis din nou porțile în anul 2009.

Casa - construită în anii 1868-1869 în stil electic -, a fost proiectată de însuși Aman, care a locuit și a creat aici timp de peste 20 de ani. Tot el este și autorul multora dintre decorațiunile interioare, a mobilierului, a stucaturii tavanelor, a lambriurilor și sculpturilor de pe uși.

La realizarea planurilor decorației exterioare au colaborat Theodor Amann și fondatorul familiei de artiști Storck și anume sculptorul Karl Storck, prieten bun al pictorului. Astfel, fațada de la stradă, este decorată cu două medalioane cu efigiile lui Leonardo da Vinci și Michelangelo, realizate de Aman și două statui din bronz, realizate de Karl Storck.

Înainte de a intra în încăperile casei - în care sunt expuse picturi, grafică, sculptură și obiecte personale aparținând lui Theodor Aman -, am petrecut ceva timp în holul de la intrare, o bijuterie artistică de la care nu-ți poți lua privirea. 

Pictura murală, decorația pictată pe tâmplărie, vitraliile, totul te impresionează și parcă dorești să ți le întipărești bine în minte. 

Deasupra ușii de la intrare, îți atrag atenția vitraliile cu imaginea lui Negru Vodă - cel care, potrivit legendei, a fost fondatorul și primul domn al Tării Românești - și a soției acestuia. De o parte și de alta a holului, poți admira picturile murale care reprezintă două momente importante din istoria noastră și anume: Bătălia de la Călugăreni și Intrarea lui Mihai Viteazul în București.

 

Atelierul pictorului este o cameră frumoasă, cu o atmosferă caldă și primitoare.

Camera, îmbrăcată în lambriuri - în care stilul gotic se regăsește la ușile camerei, la dulapul impunător (realizat chiar de Aman) și la soba albă -; canapeaua și fotoliul cu lemnul frumos sculptat și îmbrăcate cu piele pictată - adevărate opere de artă -; tablourile expuse pe pereți; totul este integrat armonios și face ca muzeul să semene mai mult cu o casă obișnuită. 

 

Împreună cu Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman a fost fondatorul “Scoali Naționale de Belle-Arte” (1864), care deși clasată inițial în rândul școlilor secundare, va dobândi recunoașterea statutului său universitar în anul 1931.

 

Temele tablourilor expuse în muzeu sunt diverse: portrete, peisaje, care cu boi, natură moartă, flori, compoziții cu personaje, scene istorice și orientale.

Picturile de dimensiuni mici și foarte mici, au fost preferatele mele.

                            

Muzeul este și gazda unor minunate serate de muzică și poezie - cu participarea actorilor Teatrului Național: Irina Movilă și Marius Bodochi, dar și ai sopranei Mihaela Andrei și compozitorului Adrian Andrei - serate care amintesc de reuniunile mondene care aveau loc, altădată, aici. 

Prețul biletului de intrare este unul modic.   

Bucureștiul altfel! - Muzeul Frederic Storck

Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cutescu-Storck

Aproape de Piața Victoriei, pe o străduță liniștită - Vasile Alexandri -, se află unul dintre muzeele mai puțin cunoscute din București.

Acest muzeu a fost locuința soților Storck, reprezentanți ai unei familii de artiști plastici, care au avut o contribuție semnificativă la patrimoniul cultural al orașului.

Karl Storck

· creatorul primei sculpturi publice din țara noastră - statuia Spătarului Mihail Cantacuzino, realizată din marmură de Carrara, - Spitalul Coltea.

·    decorația exterioară a casei Theodor Aman, 

· decorația interioara a Palatului Sutu - holul, scara dublă spiralată, bolta bogat decorată și cadrul oglinzii de Murano, 

·    statuia Gigantul din parcul Carol,
·        coloanele de la Ateneul Roman.

Frederic Storck

·   portrete remarcabile:   I.H. Rădulescu, A. Macedonski, regale Carol I al României, regina Elisabeta……. 

·    sculptura alegorica „Adevărul” - Palatul de Justitie din Bucuresti

·   cele 4 sculpturi reprezentând Evangheliștii - capela Gheorghieff, din Cimitirul Bellu.

Cecilia Cutescu Storck 
picturile murale ale pictoriței împodobesc clădiri publice din București cum ar fi:

·    "Agricultura, Industria și Comerțul" - holul de onoare al Bancii Marmorosch-Blank

·       "Istoria Negoțului Românesc" - Aula Magna a Academiei de Studii Economice,

·       "Apologia artelor românești"  - plafonul din Sala Tronului a Palatului Regal.

Construită în 1913, de arhitectul Alexandru Clavel, care s-a inspirat din arhitectura germanică, clădirea iese în evidență prin culoarea roșu pompeian și bârnele aparente din lemn.

Casa - monument istoric -, poartă amprenta personală a acelora cărora le-a aparținut: soții Frederic Storck și Cecilia-Cutescu Storck.   

Fațada principală este decorată cu motive ornamentale sculptate în piatră - brâuri și basoreliefuri -, realizate de Frederic Storck.

Odată intrat în casă, în holul central, te întâmpină o lume fantastică și colorată care reprezintă siluete feminine delicate și motive florale minunate: picturile murale “Gradina Raiului” - compoziția de pe plafon - și “Pace și Armonie” - cea de pe pereți.
In partea dreapta a holului portretul Ceciliei - sculptat în marmură albă de soțul ei -, redă, cu multă sensibilitate, frumusețea pictoriței.

Iar în mijlocul holului,...... “Iubirea” - sculptura în marmură albă - care “nu trebuia” să lipsească de la nici o expoziție a sculptorului care a realizat-o - Frederic Storck.

În partea dreaptă a holului - despărțit printr-o arcadă susținută de o coloană, din marmură verde (replică a unui element arhitectural din Bazilica San Marco din Veneția) -se află fostul atelier al pictoriței.  Această încăpere a fost scena multor evenimente artistice ale vremii. Aici au fost oaspeți ai Ceciliei Cuţescu Storck nu numai artiști de renume, dar și membrii al Casei Regale, știut fiind faptul ca Cecilia a fost o bună prietenă a reginei Maria.

Privirea îți este atrasă imediat de splendida pictură murală “Dragostea pământească și Dragostea spirituală ”,- opera Ceciliei Storck. Iar în centrul picturii nu poți să nu remarci fântâna (astăzi nefuncțională), cu cadrul frumos cioplit în piatră de Frederic Storck, cadru identic cu cel al ușii de la intrarea în Biserica Colţea din București. 

În partea stângă a holului se află un salon luminos, cu ferestre înfrumusețate de vitralii deosebite și pereți decorați cu pastelurile Ceciliei Storck - reprezentand nuduri de țigănci tinere -, care mi-au amintit de femeile tahitiene ale lui Gauguin. 

Nu poți să nu remarci că lucrările celor doi soți se împletesc armonios și se completează reciproc, dând farmec și un aer romantic casei care le-a fost locuință, atelier de lucru, muzeul în care și-au expus creațiile.

Operele de artă, expuse în muzeu: picturi, sculpturi, plachete, sunt creația întregii familii Storck.

Machetă impresionantă, a bisericii mănăstirii Curtea de Argeș, executată în lemn de tei și mesteacăn și acoperiș de plumb, este operă lui Karl Storck - primul profesor de sculptură la Școală de Belle - Arte înființată de Theodor Aman.

Cele mai mai multe dintre: portretele, nudurile, capetele în bronz și marmură, medaliile și plachetele, expuse în muzeu, au fost realizate de sculptorul Frederic Storck - fiul lui Karl Storck. 

Picturile sunt contribuția Ceciliei Cutescu Storck - soția sculptorului Frederic Storck, prima femeie profesor într-o academie de arte, de stat, din Europa și prima artistă care a realizat pictură murală. 

Sculptorul Carol Storck, fiul lui Karl Storck, este și el prezent cu câteva portrete. 

 

La cea de a treia vizită la muzeu ne-a fost permisă și vizitarea grădinii casei, care aparține astăzi moștenitorului familiei Storck. O oază de verdeață, înfrumusețată  de prezența “ primăverii, verii, toamnei și iernii” – cele patru statui sculptate în piatra - care înconjoară micul bazin - acum “secat” -, dar mai ales de bătrânul salcâm japonez împletit. Pentru câteva clipe m-am așezat pe băncuța de sub coroana salcâmului și am încercat să-mi închipui cum arăta această gradină când proprietarii ei încă mai trăiau și se bucurau, în momentele lor de relaxare, de priveliștea ce-i înconjura.

 

De fiecare dată când am vizitat această casă, sufletul mi-a fost răscolit de sentimente contradictorii: bucurie și amărăciune. Bucuria de a putea vizita și admira frumusețea și armonia din interiorul acestei case, mâhnirea că o casă deosebită - care  ne face orașul mai frumos și ne încânta sufletul - se află astăzi într-o stare avansată de degradare. 

 

Și încă ceva: dacă doriți ca această casă să prindă viață în timp ce o vizitați, iar bagajul dumneavoastră de cunoștințe să fie “mai greu” la plecare, alegeți varianta unei vizite ghidate.